Suflet ratacit

As putea oare sa uit cum ma fixai in sclipirea ochilor tai ? Ma lasai fara cuvinte… atingerea tamplelor mele cu caldura palmei tale imi dezbracau  mintea.

Cand te priveam simteam ca te cunosc din alt timp, din alt mileniu…simteam ca purtam amandoi urme din trecut. Vreau acum sa-ti ating mainile calde, vreau sa te scot din vis, vreau sa te privesc…de ce nu pot ? Vocea ta mi-a ramas adanc intiparita in suflet…cum se pot pierde doua suflete atat de usor?  Stii ca ai rupt o bucata din mine? Stii ca nu mai sunt eu? Spune-mi de ce porti urme din trecut? Spune-mi…Te cunosc, esti al meu, esti parte din mine…de ce nu esti aici acum? De ce? Si asta de ce o simt doar eu? Nu-mi mai gasesc locul in timp, in spatiu…era doar acolo in bratele tale, fara cuvinte, fara soapte, doar urletele de extaz ale sufletelor noastre, doar privirile adanci si lungi.

Cum poti sa pierzi atat de usor ceva de care esti legat? Nu exista resemnare, nu exista uitare. Suntem precum doi calatori prin desert despartiti de minciuna intruchipata intr-o furtuna de nisip…despartiti de orgoliul intruchipat in departare; mi-au ramas doar mirajele, doar naivitatea pe care mi-o induc prin incercarea de a uita…si doar dezamagirea si esecul, o duna de nisip interminabila care nu ma lasa sa privesc inainte, nu pot sa vad ce e dincolo de ea, daca esti tu sau nu…Doar sufletul meu te striga, il auzi? Ii recunosti vocea? E atata seceta si pustietate in viata mea…e un foc cumplit care-mi arde sufletul mocnit fumegand un dor crunt si dureros. Am nevoie de tine, apa mea, indispensabilul meu…am nevoie…am nevoie…….

Sperantele

    Ce rapid se spulbera sperantele...
    Traim sperand;
    Din mii de sperante mici cladim sperante mari, mari de tot.

    Credem cu atata ardoare ca mai avem atat de putin sa trecem linia de sosire, unde fiecare lucru la care am visat devine realitate, si cand ajungem in punctul culminant, totul se spulbera si se imprastie intr-un deznodamant plin de lacrimi si incertitudini. In acest deznodamant se complace umanitatea...putini sunt aceia care se desprind din aceasta cusca; si ajung sa fie invidiati deoarece se ridica prin puterea propriilor lor aripi acolo unde altii din teama, nici nu viseaza sa ajunga. Ei continua sa spere, chiar daca se lovesc de esec, traiesc cu speranta ca intr-o zi vor fi rasplatiti pentru fiecare lacrima, pentru fiecare speranta spulberata. Chiar daca fiecare esec le rupe o bucata din suflet, ei au cel mai frumos suflet din lume!

zambete...:)

Zambim adesea doar ca sa nu vada cei din jur ce e in inima noastra....zambim...Mi-e asa de dor de un zambet cald, venit din inima mea...mi-e dor, mi-e dor de tot. Mi-e dor de mine, foarte dor de mine. Cat as vrea sa retraiesc unele clipe. Cat as vrea sa adorm din nou cu linistea si caldura din suflet ce o aveam in trecut. Stiu ca e gol acolo, acolo undeva candva era ceva...e pustiu acolo undeva era o flacara mica...mi-e asa de dor. Zambeam cu atata putere pentru ca erai tu acolo. Stelele parca toate sclipeau pentru mine, eu sclipeam mai tare decat orice licar de speranta intensa. Mi-e teama sa adorm fara mine in sufletul tau. Mi-e teama de trecut, e singurul lucru cu care nu ma pot impaca. Nici speranta nu mai tarieste in mine, mi-e foarte frica sa-i dau viata...Mi-e dor de ochii tai, mi-e dor de tot...Singurul lucru care a ramas e zambetul , zambetul pe care il am doar ca sa nu-mi simt sufletul pustiu...Ma mint ca exista fericire multa multa in inima mea. Ma mint ca traiesc perfect, ma mint ca am trecut peste tot...Mi-e greu, si imi lipsesc toate momentele, astept acea zi in care iti vei aminti ca ai fost cel mai de pret lucru din viata mea.

toate trec ?

    Stii...uneori ma gandesc daca e adevarat ca toate trec. Toate? Care toate? Daca trec, ce ramane in urma? Ceasul cel mai intunecat sa fie oare cel dinaintea rasaritului ?
    In viata mea, tot ce a trecut, a lasat urme; adanci sau mai putin adanci. Lucrurile bune de ce se pierd mereu si cele rele raman? De ce nu exista fericire eterna si zambete din belsug? Chiar asa dezamagitoare e viata ? Optimismul? Speranta ? Devotament, iubire, curaj, demnitate, toleranta, IERTARE ...unde sunt? Unde s-a risipit viata?

    Uneori tind sa cred ca soarele vietii mele a apus de mult...s-a pierdut, s-a inecat in oceanul rutinei...in calvarul zilei de maine care nu aduce nimic nou, niciun fior, zambet sau caldura. Am luptat sa fac soarele sa rasara. Am luptat sa redau si zambete pe buze. Sa recladesc vise ruinate...Nu am luptat in zadar...nu am luptat suficient...dar am luptat...si acum? si acum? Toate roadele acestei batalii cu viata, trec? Raman iar numai lacrimi, dezamagire, tristete, calvar ? Chiar trec toate? De ce ? ...