As putea oare sa uit cum ma fixai in sclipirea ochilor tai ? Ma lasai fara cuvinte… atingerea tamplelor mele cu caldura palmei tale imi dezbracau mintea.
Cand te priveam simteam ca te cunosc din alt timp, din alt mileniu…simteam ca purtam amandoi urme din trecut. Vreau acum sa-ti ating mainile calde, vreau sa te scot din vis, vreau sa te privesc…de ce nu pot ? Vocea ta mi-a ramas adanc intiparita in suflet…cum se pot pierde doua suflete atat de usor? Stii ca ai rupt o bucata din mine? Stii ca nu mai sunt eu? Spune-mi de ce porti urme din trecut? Spune-mi…Te cunosc, esti al meu, esti parte din mine…de ce nu esti aici acum? De ce? Si asta de ce o simt doar eu? Nu-mi mai gasesc locul in timp, in spatiu…era doar acolo in bratele tale, fara cuvinte, fara soapte, doar urletele de extaz ale sufletelor noastre, doar privirile adanci si lungi.
Cum poti sa pierzi atat de usor ceva de care esti legat? Nu exista resemnare, nu exista uitare. Suntem precum doi calatori prin desert despartiti de minciuna intruchipata intr-o furtuna de nisip…despartiti de orgoliul intruchipat in departare; mi-au ramas doar mirajele, doar naivitatea pe care mi-o induc prin incercarea de a uita…si doar dezamagirea si esecul, o duna de nisip interminabila care nu ma lasa sa privesc inainte, nu pot sa vad ce e dincolo de ea, daca esti tu sau nu…Doar sufletul meu te striga, il auzi? Ii recunosti vocea? E atata seceta si pustietate in viata mea…e un foc cumplit care-mi arde sufletul mocnit fumegand un dor crunt si dureros. Am nevoie de tine, apa mea, indispensabilul meu…am nevoie…am nevoie…….
